Iarba se itea sfioasa etalandu-si verdele matasos de-a lungul cararii. Vesela, ma plimbam desculta simtindu-i moliciunea si zambind tamp la ganganiile aparute peste noapte, totul se dezmortea cu incetisorul, mugurii rozalii ai copacilor se deschideau intr-o explozie de miresme hipnotizante. Era primavara! Paraul susura vesel umflat de zapada topita in amonte, imi balaceam lenes picioarele in parau cu gandul la toporasi si slaci ( pe care nu trebuia sa ii aduci acasa daca aveai closca – habar nu am de ce, era o regula nescrisa!). Nu aveam griji, nici preocupari, priveam uimita si cu admiratie fiecare ganganie, imi reproduceam in gand numele unor buruieni pe masura ce le recunosteam. Cand era primavara, trebuia sa miroasa a cozonac, si mamaie avea grija sa nu lipseasca mirosul cozonacilor care scotea din minti vecinii de la sute de metri departare, stiu ca-i scotea din minti, pentru ca veneau in vizita, sa capete cumva o bucatica din cozonacul al carui miros le-au zapacit simturile. Insa eu….eu  nu eram atat de fericita pe vremea cozonacilor, asta pentru ca plamada se facea pe la 4-5 dimineata si mamaie se baza pe mine ( cu gandul sa ma invete), trebuia sa framant cozonacii. E munca grea, solicitanta, mai ales pentru un copil, chiar eram copil si ma munceam la cozonaci intr-o covata de lemn. Ii framantam, ii indulceam, ii aromam acompaniata de cometariile bunicii : tre’ sa faci asta, si asta, si asa, si pe dincolo…. dupa ce terminam, sfarseam in pat, dormeam cu gandul la cat de frumos o sa creasca aluatul framantat. Si asa era, niciodata nu s-a intamplat sa se ‘telceasca’. Mai greu era sa-i punem in forme, sa punem umplutura sa ii facem frumosi, aratosi, sa se faleasca mamaie cu ei…si dupa ce erau bagati in cuptorul zidit de tataie, special pentru cozonaci….eiiii, atunci era atunci, ma invarteam inebunita de miros de colo colo prin livada asteptand momentul….cand era scos primul cozonac imi bubuia inima de fericire, rupeam un colt din el si il devoram cu pofta unui om nemancat de zile intregi. Nu ma interesa ca mamaie imi spunea ca „o sa ti se lipeasca de stomac”, nu ma interesa, ma pierdeam intr-o explozie de bucurie a gustului, tocmai din pricina asta ii intelegeam in totalitate pe vecini. 🙂

Acum nu mai exista paraul, a secat, a ramas albia parasita, abandonata, incarcata de buruieni, nici fluturi nu mai sunt la tara, unde mai pui ca si greierii au renuntat la cantece, desi unii spun ca lautarii castiga bine, nu platesc nici impozite la stat….parca nici copacii nu mai infloresc…asa, ca alta dat’ si nici nu mai adie mirosul de primavara in aerul molatec de munte…oare de ce?!

Las in urma cozonacii si trec la povestea incrucisarii…probabil stiti despre fenomen, ori intuiti cum sta treaba…Irina, ieri a tinut sa explice in termeni realisti lipsa comunicarii interindividuale din ziele noastre. Doar asa ne explicam cum naiba de o prietana e unui prieten care se cunostea cu un alt prieten ajunge sa fie prietena fostului prieten al prietenei ei. Bineanteles ca in contextul asta prietenia dintre cele doua se duce pe apa sambetei, de cele mai multe ori si relatia sfarseste pe aceeasi apa…si asta pentru ca…nu au vrut sa mearga mai departe, sa iasa din cercul de cunostinte, sa se avante in necunoscut. Oare asa o fi? Nu mai avem timp sa cunoastem lume noua, nu avem interesul de a o face, totul se petrece intre granitele invizibil trasate la nivelul unui cerc de cunostinte ( prieteni) dobandite din trecut, punct? Mie imi place sa cred ca nu, cel putin in cazul meu, mie imi place sa comunic, incurajez comunicarea, imi place sa cunosc lume noua, nu m-as simti in largul meu sa renunt la o relatie in favoarea prietenului fostului meu prieten…voua vi s-a intamplat sa dati de exemple dintr-astea?

E primavara! Azi nu mai ploua, miroase in vazduh a flori aromate…nu simtiti? 😀